mutitate

Imposibilitatea de a vorbi manifestata de o persoana. Afectiunile care antreneaza mutitate sunt determinate fie de afectiunile laringelui, fie sunt de origine neurologica: leziunile laringelui, congenitale sau dobandite (tumora, paralizie etc.), unele operatii chirurgicale (laringectomie, traheotomie etc.) duc la pierderea vocii, la fel ca si leziunile nervilor motori ai laringelui, ca absenta dezvoltarii centrilor nervosi (arieratie mintala) sau ca o leziune a sistemului nervos (accident vascular cerebral).

- Audimutitatea este mutitatea copilului care nu invata limbajul oral inaintea varstei de sase ani din cauza unor tulburari psihiatrice si fara leziune organica: copilul intelege, dar nu vorbeste. Tratamentul audimutitatii, atunci cand este posibil, este cel al cauzei sale, asociat cu reeducarea vocii prin ortofonie.

- Surdomutitatea este legata de surditatea ambelor urechi, congenitala sau dobandita inaintea varstei de 5 sau 6 ani Ea nu are intotdeauna o cauza care sa poata fi cunoscuta in pofida examenelor complementare efectuate. Ea poate fi consecutiva unei boli ereditare a urechii, unei infectii contractate de mama in timpul sarcinii, unei nasteri dificille etc. Cum copilul nu aude nici cuvintele emise de parintii sai si nici propriile sale sunete, el nu invata sa vorbeasca sau, daca surdimutitatea survine in primii ani, el uita ceea ce a invatat si se afla partial decuplat de lumea exterioara. Urmeaza tulburari ale afectivitatii si ale comportamentului (agresivitate, indiferenta etc.) si o insuficienta a achizitiilor intelectuale, variabila dupa intensitatea tulburarii si dupa eventualul ei tratament. Copilul nu reactioneaza nici la zgomotele din jur, nici la voce. El nu intoarce capul spre sursa unui zgomot. Astfel, parintii pot sa-si dea seama de aceasta boala chiar din primul an de viata al copilului. In schimb, alte comportamente ale sale pot parea normale in mod inselator: el scoate gangureli, aceasta producere de sunete fiind automata la inceputul vietii. Doar spre al doilea an de viata aceste sunete devin mai putine.
Testele medicale de depistare a surditatii sunt primordiale. Ele pot fi practicate, la nevoie, inca de la nastere si de mai multe ori in prima varsta a copilariei, unele de catre medic, altele la spital. Se utilizeaza fie testele simple cu jucarii sonore, fie textele complexe denumite potentiale evocate, daca exista cazuri asemanatoare in familie.

Dificil, tratamentul surdomutitatii cuprinde mai multe faze si este foarte specializat in formele grave. El poate fi acela al unei eventuale cauze, poate consta intr-un aparat, o proteza auditiva externa sau un implant cohlear. In caz de succes, se poate spera in vindecarea mutitatii. Daca nu, trebuie facut apel la o deprindere a cititului dupa buze, a limbajului mainilor, la o antrenare a organelor neauditive, ca simtul tactil si la o sustinere scolara adecvata, uneori intr-o institutie specializata. O informare si o sustinere psihologica sunt acordate familiei, pe de o parte, din cauza rolului ei indispensabil asupra copilului, pe de alta parte pentru a explica si preveni reactiile negative din partea bolnavului fata de boala sa.